Simfonie, simfonie cu un petec de hartie

Am fost sa ma culturalizez cu un concert de muzica clasica in Luxembourg. Orchestra de prestigiu, dirijorul de renume international, cum ar veni vorba, iar partitura principala promitea momente de neuitat – Debussy. Concertul a fost senzational, dar simt nevoia sa fac doua mici precizari:

a) locurile din sala. Pe bilete scria simplu „langa orga”. Nu m-a deranjat caci stiam ca n-o s-o intrebuinteze, deci nu eram in pericol sa ma intorc acasa cu freza lu’ Einstein. Cand am ajuns la fata lacului constat ca locul era in spatele/deasupra orchestrei – am atasat pentru exemplificare o schema simpla si exacta (mai putin soarele din coltz pe care l-am desenat in febra creatiei).

Care va sa zica, pe tot parcursul concertului toata sala fuse in bezna mai putin eu si orchestra, de a trebuit sa adopt o postura competenta si demna - barba sprijinita in palma, privirea pierduta in spatiu, piciorul stang peste piciorul drept. M-au incercat pe rand mancarimi din cele mai acute din nas pana la subsiori. Am indurat ca un martir, ca sa nu dau senzatia dirijorului (care se uita in directia mea de la circa 15 metri) ca am obiectii la metoda de interpretare sau publicului ca nu gust pe deplin momentul.

b) Tan Dun – mare om, mare caracter (si el parte din concert). Compozitor, chinez si anume, foloseste domne metode si materiale mai putin conventionale cand scrie o simfonie. Spre exemplu, pentru o bucata (muzicala) a folosit numa’ bucati de hartie pe care le-a fosnit in fel si chip (cred ca asta e linkul http://www.youtube.com/watch?v=3kH_mDOdDIs). Desigur, mi-am zis cand am vazut treaba asta, ca nu inteleg conceptul creatiei si n-am ureche muzicala, desi cred ca virgula cu doua pungi de cipsuri (parca fasaie mai tare) cred ca as pune de o simfonie si jumate. Chiar ma gandeam ca, la birou, in loc sa bag memourile la schredder as putea sa le mototolesc/dezmototolesc pana cand fanii imi vor cere cu lacrimi in ochi iertare pentru ca nu au stiut sa ma aprecieze cum se cuvine pana acum. Nici in seara cu pricina nu am fost dezamagit: violonistii se opreau periodic ca sa bata cu arcusurile in stative, percutionistii abandonasera tobele si torturau sistematic marginea scenei cu doua piciore de scaun, iar toata orchestra tragea din cand in cand niste oftaturi coordonate (uuhaaaaa) de ti se rupea inima eccetera, eccetera.

A fost greu, foarte greu sa nu fac pe mine de ras imi stapanesc emotiile. Promit ca data viitoare daca cand mai ajung la un concert al prietenului Tan Dun o sa stau in ultimul rand sa ma pot bucura neobservat de creatiile sale.